În seara aceasta, la un eveniment m-am întâlnit cu cineva cu o carieră în spate, care în urmă cu un an a participat la un training de al meu, din partea sponsorului proiectului. Este o persoană timidă, pentru care vorbitul în public este o tortură fizică care se lasă cu lacrimi și urme adânci. Împreună am reușit să lucrăm un pic la asta, încât să transformăm oratoria doar în tortură cu lacrimi, dar am scăpat de urmele adânci. Deci un progres :). Pentru mine să mă văd cu S. este mereu o plăcere care izvorăște de undeva din interior: fața îi strălucește, are cel mai sincer și larg zâmbet pe care l-am văzut la o femeie, iar vocea i se încălzește când vorbește despre pasiunea mea pentru training. Da, ai citit bine - când vorbește despre pasiunea „mea”, nu a ei. Când am intrat în sala mare, am căutat-o din priviri, pentru că zâmbetul ei mereu mi-l scoate pe al meu la iveală și aveam nevoie de asta. Ne-am văzut însă ceva mai târziu, când mi-a acordat una dintre cele mai strânse și sincere îmbrățișări primite în ultima vreme. M-a luat apoi să îi cunosc șeful căruia îi împuiase capul cu povești despre workshop-urile ținute de mine și despre pasiunea „mea”. Felul în care îi strălucea fața când vorbea despre tot, m-a șocat.