Ea este Andreea Dimitriu - așa este că are un zâmbet molipsitor? :)

Andreea este genul de persoană care zâmbește mereu, chiar și când se simte nelalocul ei și este plină de întrebări interioare folosește surâsul pentru a se ascunde după el. Am cunoscut-o la workshopul de automotivare și mă bucur că a răspuns la apelul lansat de mine pentru scrierea unui articol. Fiecare om de acolo are o poveste pentru ceea ce au însemnat cele câteva ore petrecute împreună într-o seară de marți seară, unii au ales să o țină pentru ei (și e în regulă să fie așa), alții mai curajoși (și așa este foarte în regulă să fie) mi-au trimis în câteva cuvinte cum s-au simțit în sala mea.

„Doamne, și cât am așteptat ziua asta! Eram ferm convinsă că nu voi putea face față și nu mă voi putea implica pe cât mi-aș fi dorit în acest workshop, fiindcă aveam nu mai puțin de 10 ore consecutive de când mă aflam în facultate și efectiv îmi venea să urlu către pereți, dar simplul fapt că mi-am adus aminte cum mi-a tresărit puțin sufletul la vederea anunțului despre eveniment m-a convins sa rămân și, în plus, să îmi conving și o bună prietenă să rămână cu mine!

Îmi era cumplit de foame și voi ține minte toată viața cât de obosită si nervoasă puteam fi după acel ultim laborator, așa că, din dorința de a nu fi prezentă doar fizic, m-am înfipt rapid într-o cafea și-am zis "Hai, mă, că poate n-o fi atââââât de rău..". Chiar mă intriga subiectul, chiar îmi doream o părere mult mai avizată despre ceea ce înseamnă de fapt să te motivezi în momente de maximă intensitate, chiar voiam să știu dacă ceea ce fac este bine, sau dacă doar mă autosabotez. Și, cu toate că mă așteptam la o atmosferă formală, la discuții cu tentă filosofică despre viață și alte cele, discuții care, în mod normal, mă plictisesc, a aparut o doamnă, cred eu. Zic "cred" pentru că este o femeie a cărei vârstă nu am știut s-o apreciez datorită prezenței sale, datorită modului în care a știut să mă cucerească încă din prima clipă când tot ce a spus a fost "Eu sunt Ana și încerc să mă las de cafea. Azi am băut doar trei.".

După cele două-trei minute în care ne-a povestit cine este, de unde vine și ce face, Ana a trecut la veșnica întrebare pe care o detest pentru că îmi este frică de ea și pentru că îmi blochează creierul: "Ce așteptări aveți de la workshop-ul de astăzi?". Blank. Blue screen. Bineînțeles că știu de ce am venit aici, ce Dumnezeu?! Totuși, în acel moment, nimic din corpul meu nu își dorea să miște, să reacționeze. Am ascultat extrem de timidă cum ceilalți din jurul meu raspundeau natural, fără nici cea mai mică urmă de frică, și în același timp simțeam cum ma adâncesc și mai tare în scorbura mea și că, practic, iar am încercat să trec peste ceea ce eu numesc "cel mai mare obstacol al meu", din nou, fără succes.

Toate astea până în momentul în care am auzit "Tu, cea în tricou cu pepeni!". Și atât am auzit, pentru că am intrat, ulterior, într-un fel de transă... următorul lucru pe care mi-l aduc aminte este cum eu mi-am dat drumul la gură, iar până la sfârșitul workshop-ului, nu numai că eu efectiv nu mai tăceam, ci începusem să discut doar cu ea, cu Ana. Mă fermeca ușurința cu care reușea să intre în capul meu, să mă descopere într-un timp atât de scurt, lucru pe care eu îl tot exersez de vreo douăzeci de ani. M-a captivat felul în care îmi servea pe tavă ceea ce se află în subconștientul meu, ce gândesc eu de fapt, cum aș putea să scap de obiceiurile mele care nu fac decât să mă saboteze. Pe scurt, am reușit să mă identific cu ea și cu felul ei de a fi, am reușit să fac abstracție de toți cei care erau în sală în acel moment și am reușit să trec, pentru aproape două ore, peste timiditatea care de mult prea multe ori m-a oprit să fac lucrurile pe care mi le doream. Și mi-am dat seama că naturalețea ei este naturalețea pe care mi-o doresc, pe care încerc să o recapăt. Mi-am dat seama că este tipologia omului din care și eu vreau, într-o zi, să fac parte.

În momentul de față, Ana reprezintă pentru mine un nou model, un om care a contribuit, probabil fără să vrea, la dezvoltarea profilului meu psihologic. A reușit să mă facă să realizez că ceea ce gândesc în momente încordate este ceea ce mă face să nu înaintez, și că, până la urmă, trebuie să ignor toți factorii externi și să mă focusez pe ceea ce îmi doresc eu și nu pe felul în care mă privesc alții. M-a învățat că nu există lucru nasol în viața asta, ci că ceea ce diferă este percepția noastră, a fiecăruia, asupra acestuia, că ar trebui să înlocuiesc cuvântul "nu" cu alte cuvinte, precum "ce" sau "cum". Maniera în care a spus lucrurilor pe nume, dorindu-și ca fiecare persoană să rămână fiecare cu ceva în urma discuțiilor care, din păcate sau din fericire, au fost mult mai lungi decât ea și-a propus, a fost mai mult decât delicioasă. Într-un cuvânt, acest om talentat și frumos m-a schimbat pe mine.

Probabil că, dacă ar fi să îi mulțumesc cumva, nu aș ști cum și probabil nu aș face-o așa cum îmi doresc, deci prefer să las aici câteva frânturi din rollercoaster-ul de sentimente în care am intrat pentru 120 de minute.

Îți mulțumesc, Ana, pentru că, datorită ție, am reușit să mai cresc puțin!”

Nu, Andreea eu sunt cea care îți mulțumește ție și fiecărui om din aceea sală, care într-o seară de mai mi-ați oferit câteva ore din viața voastră pentru a crește împreună!