Lumea din jurul meu îmi spune că sunt sunt curajoasă, eu îi spun ei că e lașă. Și cam aici se oprește ascultatul meu - atunci când vine vorba despre ce spun cei ce mă înconjoară. De ani buni, atunci când este vorba despre mine sunt doar eu cu oglinda gândurilor mele - și pentru o persoană obsedată de control, și perfecționistă imagininea reflectată este una care are nevoie mereu de îmbunătățire, indiferent că este despre cum arăt, ce abilități sau calități am.

Am avut noroc să cresc într-o familia în care deși a existat mereu comparația cu verișoara mea (bunica avea obiceiul „sănătos” de a îmi spune ce minunată era ea și cum eu nu eram), mama a făcut tot posibilul să echilibreze balanța și fiecare idee - oricât de trăznită ar fi fost ea s-a bucurat de susținerea mamei. Oricum însă, vezi tu - mintea unui copil este mai ciudată decât cea a unui adult - reține lucrurile cele mai nepotrivite, le ascunde pe cele care potrivite și apoi scoate „nămolul” la suprafață când crezi despre tine că ești un adult echilibrat.

Au trecut anii și am avut parte de una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care cineva și le-ar putea dori. El a fost omul care mi-a șters cu buretele multe complexe și care m-a făcut pentru prima oară să mă văd în oglindă ca femeie, în locul fetiței cu pistrui, dinți strâmbi, genunchi noduroși și mult, mult, mult prea slabă. Datorită lui am descoperit că vreau să devin trainer și în amintirea lui mi-am găsit curajul de a face alegeri grele. Alături de mama, a fost singurul om care a reușit să ajungă la urechi surde.

Tocmai pentru că oglinda era mereu acolo și imaginea nu era una care să îmi placă am decis să elimin persoanele toxice din viața mea. Am început atunci cu relația în care eram, cu o parte din prietenii apropiați cu care petreceam mare parte a timpului liber, am reluat legătura cu alții și mi-am schimbat destul de mult cercul de cunoștințe ajungând în mai puțin de 3 luni să trec prin decizii majore care mi-au făcut viața mai frumoasă și mi-au oferit motive zilnice să zâmbesc. Unii prieteni nu înțeleg plecarea mea, deși am vorbit despre curaj de mai multe ori. În ceea ce privește cariera, am renunțat la ceea ce era un vis, când a devenit toxic și m-a distrus pe mai multe nivele și mi-am reaminit tot ce învățasem și ceea ce îmi demonstraseră mentorii mei - atunci când îmi arătau prin proiecte că am abilități în care eu nu aveam încredere.

Dacă mintea unui copil este mai ciudată ca a unui adult, ei bine maturitatea vine cu lipsa de curaj - de a face schimbări, de a lupta pentru ceea ce îți dorești, de a te privi în oglindă și a începe să vezi ce văd alții în tine - fie că vorbim de atribute intelectuale, sufletești sau profesionale. Mintea mea încă procesează și atunci când primesc un compliment cu privire la ceea ce fac, îl demontez cu argumente. Nu pentru că nu îmi știu propria valoare, ci pentru că nu consider că aduc ceva special la masă.

Ultimele două luni au fost pe cât de dificile pe atât de fantastice, obligându-mă să îmi schimb felul în care mă privesc în oglinda interioară - cunoscuți din viața mea mi-au demonstrat zi de zi cât sunt de specială, de la telefoane și invitații la cafea, la complimente estetice, la consolidarea unor lucruri pe baza feedback-ului meu, chiar schimbarea de comportamente având în vedere că doreau să aibă o viață mai bună. Oamenii apropiați nu au habar de lucrurile pe care le-am înfruntat în perioada asta pentru că fiecare dintre ei trece prin lupte interne grele și iubirea înseamnă să pui suferința lor deasupra celei interne. Fosta mea șefă mi-a demonstrat în fiecare zi, prin feedback și fapte că alegerea mea pentru echipă nu a fost una întâmplătoare și că abilitățile mele sunt peste ceea ce văd eu. Prietenii au fost lângă mine și mi-au înțeles pasa neagră prin care trec și furtuna care mă lasă fără aer câteodată. Tot ei au înțeles că încerc să construiesc ceva lângă un om pe care îl văd potrivit pentru mine și au considerat că dacă a petrece timp cu el, mă va face să strălucesc din interior atunci este cea mai minunată persoană.

Am mult de lucru la imaginea mea și felul în care mă văd, dar dacă știu un lucru este acela că sunt curajoasă. Pentru că aleg să mă trezesc dimineața zâmbind, în loc să bifez calea ușoară de a mă scufunda în depresie.

Aleg să bifez lucrurile care mi-au ieșit bine indiferent de cât de mici ar fi în loc să mă concentrez pe cele care nu au avut finalitatea dorită de mine, oricât de mari ar fi ele.

Aleg să iubesc cu toată inima în loc să port ranchiună, aleg să am încredere în cei din jurul meu, mai multă decât am în mine.

Mintea noastră e ciudată, mereu va păstra aminitirea lucrurilor rele - însă cu mult curaj, ajungi să o educi, cu dragoste ajungi să vindeci răni și să dăruiești zâmbete, cu răbdare ajungi să te iubești și să te accepți. Dacă ești norocos să ai o persoană care să vadă în tine tot ce nu vezi tu, și ești curajos vei avea parte de o poveste frumoasă. Dacă nu, caută una și ține cu dinții de ea - pentru că sunt extrem de rare.

Indiferent cum ar fi, viața e o luptă și doar TU poți alege dacă ești EROUL sau VICTIMA ei.

The world keeps telling me I'm courageous, I'm keep telling it that is a coward. And here is where my listening ability stops - when it comes to what the people tell about me. For years, when it comes to me, I'm just the mirror of my thoughts - and for a person obsessed with control, and perfectionist on top of all the reflected image is one that always needs improvement, no matter of the subject if is about looks, what abilities or qualities I possess.

I was lucky to grow up in a family where, although there was always a comparison with my cousin (my grandmother had a "healthy" habit of telling me how wonderful she was and how I was not), my mother did everything possible to even the balance and every idea - no matter how wacky would have been, it enjoyed my mom' support. However, you see - a child's mind is stranger than the one of an adult's - keep the most inappropriate things, hide the ones the good ones and then brings the "sludge" to the surface when you think you are a balanced adult.

The years have passed and I had one of the most beautiful love stories that one might desire. He was the man who wiped me off a lot of my complexes and who made me look for the first time in a mirror like a woman and not like a freckled little girl, with crooked teeth, knotted knees, and much, much, much too thin. Thanks to him I discovered that I wanted to become a trainer and in his recollection I found the courage to make hard choices. Along my mother, he was the only man who managed to reach deaf ears.

Just because the mirror was always there, and the picture was not one I liked, I decided to eliminate the toxic people in my life. I started with the personal relationship, with some of my closest friends with whom I spent most of my free time, I resumed contact with others, and I changed my close circle quite a bit, in less than 3 months, by making major decisions that made my life more beautiful and gave me daily reasons to smile. Some of my friends don't understand even now, year apart why I just left even though were so many times where my opinion about courage was shared. As far as my career is concerned, I gave up what was a dream, when it become toxic and destroyed me at so many levels and remembered what I had learned and what my mentors had shown me - when they proved me through projects that I had skills that I did not trust.

If a child's mind is more weird than the one of an adult, well maturity comes with a lack of courage - to make changes, to fight for what you want, to look at yourself in the mirror, and to start seeing what others see in you - whether we are talking about intellectual, spiritual or professional attributes. My mind is still processing, and when I get a compliment about what I'm doing, I'm removing it with arguments. Not because I don't know my value, but because I don't feel like someone special.

The past two months have been as tremendous as well fantastic, forcing me to change my way of looking inside my inner mirror - acquaintances has shown me every day how special I am, from phones and invitations to coffee, to aesthetic compliments, to the consolidation of things based on my feedback, even changing behaviours as they wanted to have a better life. The close people have no idea of he things that I have encountered during this time, because each one of them goes through hard internal struggles and love means putting their suffering above your internal one. My former boss has demonstrated to me every day, through feedback and facts, that my joining the team was not a coincidence and that my abilities are beyond what I see. The close friends were next to me and they understood the black pass I am in and the storm that leaves me breathless sometimes. They also understand that I'm trying to build something next to a man I see fit for me and they think that spending time with him will make me shine from the inside out then he is the most fantastic person.

I have a lot of work on my image and the way I see my self, but if I know one thing is that I'm courageous. Because I choose to wake up in the morning with a smile, instead of ticking the easy way to sink in depression.

I choose to tick off the things that went well no matter how small they are, and not to focus on those that did not have the end that I desired, no matter how large they may be.

I choose to love with all my heart instead of grudging, I choose to trust those around me, more than I trust myself.

Our mind is weird, it always keeps the memory of bad things - but with a lot of courage, you get to educate it, with love you will get to heal wounds and give smiles, with patience you get to love and accept yourself. If you are lucky to have a person to see in you everything you do not see, and you are courageous, you will have a beautiful story. If not, look for one and hold on they are so rare.

No matter what, life is a fight and only YOU can choose if you are a HERO or a VICTIM.