Era cea mai proastă primă întâlnire posibilă, prietenii ei îi trăseseră clapa, el adormise în timpul filmului de acțiune, iar ea se gândea că probabil este cea mai ghinionistă femeie posibil. El, gentleman s-a oferit să o ducă acasă dacă ea accepta o plimbare prin parc înainte de a merge fiecare la somn. Seara caldă de vară scosese jumătate din București pe străzi, așa că a acceptat....Sunetul pașilor și scenarita cronică care o năpădise aproape că acoperau vocea și glumele lui. Și avea cea mai frumoasă voce posibilă - ea obișnuia să închidă ochii în timp ce el vorbea, așa sunetele îi loveau timpanele și o învăluiau amuțind celelalte simțuri. La un moment dat el se oprește în fața ei forțându-o să părăsească scenariile negre în care se adâncise și o sărută - încet, timid la început, apoi tandru și pasional. Se retrage și îi zâmbește trecându-i nodul degetului arătător peste obraz. Ea clipește, nesigură dacă trăiește un moment magic sau e prinsă într-o imagine coborâtă din poveștile lui Shakespeare (autorul ei favorit).

„Mi-am dorit să fac asta de când m-ai contrazis, la prima întâlnire a proiectului!” îi spune el.

„Mi-ai dat fiori pe șira spinării....este cel mai bun prim sărut pe care l-am primit vreodată” șoptește ea, înroșindu-se.

Zâmbind șăgalnic și făcându-i cu ochiul, el îi răspunde: „Perfect, înseamnă că vei trece peste faptul că am adormit și sforăit în timpul filmului și vei mai ieși cu mine”

A fost prima întâlnire dintr-un șir nenumărat, pentru că nici unul nu s-a oprit să le noteze undeva și ceea ce părea să fie un dezastru s-a transformat într-o poveste de dragoste, una dintre cele mai complexe, plină de momente, amintiri și aventuri - care a transformat doi adolescenți îndrăgostiți în adulți cu jumătate de normă dependenți de iubire. Au trecut ani, iar cei din jurul lor încă se întrebau cu mirare cum cei doi reușeau după atât timp să se simtă ca la prima întâlnire, de fiecare dată când se vedeau și se priveau în ochi - lumea din jur dispărea. În continuare, el avea fluturi în stomac când o vedea ieșind gătită din baie pentru a merge la o petrecere, iar ea simțea fiori pe șira spinării când el venea fără motiv și o lua în brațe pentru a o săruta. Dragostea lor a dat dependență, le-a dat aripi și i-a făcut să creadă în ei înșiși mai mult decât orice de până atunci, și de atunci încolo. Drumurile li s-au despărțit și fiecare trăiește pe alt continent, dar amândoi caută încă jumătatea care să îi întregească acum, când sunt adulți cu normă întreagă. În urmă lor au rămas scrisori de dragoste, cărți cu dedicații și multe amintiri frumoase. Din când în când, mai schimbă câte un gând - nimic care să hrănească o speranță că își vor regăsi drumul comun sau care să le afecteze viețiile prezente. Fiecare speră că celălalt e fericit, pentru că atunci când iubești cu adevărat pe cineva - atât de mult încât persoana respectivă devine parte din tine îți dorești să aibă motive să zâmbească, să adormă cu inima împăcată și să aibă alături o mână caldă care îi oferă mângâiere în momentele grele ale vieții.

O poveste începută într-o vară pe o alee dintr-un parc din București i-a învățat că viciul numit dragoste dă dependență și că atunci când ai norocul să trăiești perfecțiunea unei relații la final de adolescență, mai târziu nu vei face compromisuri și nu vei accepta să rămâi acolo unde nu simți că ești complet, acolo unde nu te simți apreciat și mai bun pentru că ești alături de cineva care te ajută să strălucești, chiar și în zilele noroase.

Îți mulțumesc pentru că existența ta încă îmi oferă inspirație, pentru că m-ai învățat să iubesc și să mă dedic complet: cu sufletul, cu mintea și cu trupul în tot ceea ce fac, să trăiesc clipa și că te-ai luptat și că mi-ai învins o mare parte din demoni. Îți sunt recunoscătoare pentru că datorită ție sunt zâmbetul de care s-au îndrăgostit alți bărbați, sunt trainerul care îi motivează pe alții să devină mai buni și multe, multe altele. Dar, mai ales te iubesc pentru că m-ai făcut să devin dependentă de viciul numit dragoste :).