Scrie absentă în caietul aflat în fața ei și din când în când ridică la buze cana de cafea în timp ce privirea pierdută i se duce în zare, revăzând parcă la orizont un film alb-negru al unui moment demult apus. Are ochii căprui, ba nu sunt verzi....ce ciudat! O privește de mai bine de două ore și de fiecare dată ochii ei au altă nuanță părând că nu știu ce haine vor să poarte pentru lumea de la exterior.
Sursă: Pexels
I s-a răcit cafeaua, însă nu se poate decide să o termine - asta ar însemna fie să plece, fie să meargă la bar pentru un refill și ar putea să o piardă, chiar și pentru o clipă. Are părul strâns la spate într-un coc șui, un pix roșu se întrezărește din mormanul de suvițe așezate războinic. Din timp în timp, își bagă mână în păr într-un gest reflex care se oprește în pix, aducând-o în prezent, oftează de fiecare dată și se întoarce la caietul ei.
Oare ce scrie? Și oare cafeaua ei s-a răcit? Mai ia o gură de lichid și zâmbește - peste gura cănii...pentru prima oară privirea ei îl observă...Ochii ei sunt culoarea alunelor în pârg. Iar când se îmbujoarează, par aproape verzi. Iar cauza roșeții ei, e zâmbetul lui. Timiditatea îl împunge să își mute privirea, însă acel ceva ce l-a ținut lipit de scaun în ultimele ore (da, au trecut ore de când o privește) îl forțează să se uite în continuare la ea. Colțurile gurii ei se curbează ușor într-un surâs, privirea i se întoarce timidă în caiet.
Un clopoțel se aude în depărtare....însă, într-o cafeanea undeva într-un colț pierdut în vreme și de lume...două inimi bat în același ritm...
