Scrie absentă în caietul aflat în fața ei și din când în când ridică la buze cana de cafea în timp ce privirea pierdută i se duce în zare, revăzând parcă la orizont un film alb-negru al unui moment demult apus. Are ochii căprui, ba nu sunt verzi....ce ciudat! O privește de mai bine de două ore și de fiecare dată ochii ei au altă nuanță părând că nu știu ce haine vor să poarte pentru lumea de la exterior. 

I s-a răcit cafeaua, însă nu se poate decide să o termine - asta ar însemna fie să plece, fie să meargă la bar pentru un refill și ar putea să o piardă, chiar și pentru o clipă. Are părul strâns la spate într-un coc șui, un pix roșu se întrezărește din mormanul de suvițe așezate războinic. Din timp în timp, își bagă mână în păr într-un gest reflex care se oprește în pix, aducând-o în prezent, oftează de fiecare dată și se întoarce la caietul ei. 

Oare ce scrie? Și oare cafeaua ei s-a răcit? Mai ia o gură de lichid și zâmbește - peste gura cănii...pentru prima oară privirea ei îl observă...Ochii ei sunt culoarea alunelor în pârg. Iar când se îmbujoarează, par aproape verzi. Iar cauza roșeții ei, e zâmbetul lui. Timiditatea îl împunge să își mute privirea, însă acel ceva ce l-a ținut lipit de scaun în ultimele ore (da, au trecut ore de când o privește) îl forțează să se uite în continuare la ea. Colțurile gurii ei se curbează ușor într-un surâs, privirea i se întoarce timidă în caiet.

Un clopoțel se aude în depărtare....însă, într-o cafeanea undeva într-un colț pierdut în vreme și de lume...două inimi bat în același ritm...