Vorbesc în public de....ceva ani, însă dacă iau pauză de la exerciții, atunci când este nevoie să merg în fața unor oamenii și să am un discurs - devin „ruginită”. De ce? Pentru că este nevoie de antrenament continuu, indiferent la ce nivel de experiență ai ajuns sau câți ani ai. Există un procent pentru care arta oratoriei este naturală, însă este o gașcă care ar umple sufrageria unui bloc comunist - adică destul de mică. Restul însă avem nevoie să exersăm. Iar asta începe cu un pas în față.

Un proiect căruia îi răspund afirmativ la fiecare invitație este Oratorica. Bazat pe necesitatea de dezvoltare personală a tinerilor studenți, acesta are ca scop scoaterea din zona de confort a celor care acceptă provocarea de a petrece mai multe weekend-uri investind în ei. În spate, există o echipă extrem de inimoasă, care an de an, învață de la cei din anul anterior - cel mai simplu mod de a face ca fiecare ediție să fie o experiență frumoasă pentru participanți - se comunică atunci când se predă ștafeta, se păstrează doar lucrurile bune și se învață din cele mai puțin bune. ASCIG  este Asociația Studenților de la Contabilitate Informatică și Gestiune, proiectul însă se adresează oricărui student din București. Din 2012, când am acceptat pentru prima oară invitația PM-ului de atunci al Proiectului, Vlad, fac parte dintre cei care îi fac pe studenți să își dea seama că îi ține papagalul :). Trainingurile și workshop-uri îmi aduc, an de an, în față peste 150 de tineri . Anul acesta am avut oportunitatea de a fi facilitator a 3 dintre sesiunile „Vedetă pentru 5 minute”, dar și trainer a două dintre sesiunile de „Public Speaking”.

Mai urmează, în luna aprilie alte workshopuri - ultimele din proiectul anului acesta - sesiunea a doua a „Vedetă pentru 5 minute” - în care studenții care au parcurs proiectul, vor aplica tot ce au învățat în ultima lună, unde voi fi facilitator, din nou.

Ce am învățat din cele două weekenduri? Atmosfera dictează și atunci când este una plăcută, oamenii lasă la o parte sechelele unui sistem care nu încurajează vorbitul în public. Am văzut tineri paralizați de frică, cu buzele vinete și albi la față când au trebuit să meargă în fața colegilor de workshop pentru a se prezenta. Am văzut fete, cărora le tremurau genunchii vizibil însă cu toate astea, în ambele cazuri, au pășit în față! Dar, mai ales, am văzut curaj și dezvăluiri - pentru că fiecare a adus în față o poveste personală, a dezvăluit o mică bucățică din ceea ce îl face un întreg. Și pentru asta toți merită aplauze. Au participat la jocuri, au fost încântați de echipe și să fie parte din experimente - iar feed-back-ul lor către mine a fost pe măsură! Mi-au dat energie și mi-au readus aminte că nu există „nu pot, există doar nu vreau!” 

Acum, sunt nerăbdătoare să vină aprilie mai curând :)