Câteodată prind dintr-o șoaptă de vânt o piesă, care rămâne înfierată în minte și pe corzile vocale pentru următoare zile. Și mă trezesc fredonând în timp ce îmi fac cafeaua sau micul dejun, în mașină și orice alte note îmi trec pe lângă ureche nu pot să șteargă acordurile obsesive. Cunoști sentimentul?

Dacă timp de două săptămâni am fost obsedată de „Take me to church” a celor de la Hozier azi în timpul piesei Zi după Zi din cadrul Festivalului de Teatru pentru Elevi și Studenți OKaua un alt cântec s-a instalat. Doar că, de data aceasta era aceea piesă, care stătea undeva pe cerebel, extrem de cunoscută pentru că mi-a însoțit demonii la culcare și cu ocazia altor momente obsesive. Însă, tot ce reușeam să scot din ea era un „la la la” fără a reuși să ordonez tastele pentru căutarea care mi-ar ajuta nervii să se relaxeze. Degeaba stăteau căștile pregătite în ureche așteptând acel moment în care volumul ajunge la maxim, pentru că nu am cu ce să le hrănesc.

Însă, scotocind în memoria youtube-ului, am dat peste piesa care inspiră eliberarea prin dans. Acel dans care contorsionează corpul, dar eliberează mintea și sufletul și mă ajută să obosesc balaurii ce mă țin trează până târziu în noapte. Așa că, ridicând muzica la valoarea nesănătoasă a volumului, m-am lăsat purtată de obsesie și de dans. Dacă te inspiră, lasă-te purtat (ă) de piesă ca și cum nimeni nu te vede!