Unul dintre citatele care mi-au marcat copilăria a fost: „Cel mai trist este să fii nimic, acolo unde cândva ai fost totul”. Atunci nu am înțeles pentru că în capul meu de prichindel odată ce ești totul, nu ai cum să te transformi în nimic.

Timpul a trecut și mi-am dat seama că transformarea dintr-un punct în altul poate fi atât de rapidă, încât nici nu remarcăm și ne ia extrem de mult timp să conștientizăm că s-a întâmplat. La fel și transformarea din nimic în totul - pentru că mă număr printre oameni care cred că sunt suficiente câteva clipe pentru a te îndrăgosti de o persoană. E drept că a face pasul și a iubi persoana aia cu tot ce ai mai bun, dar și mai puțin bun în tine, este un proces de durată medie. Oh....dar și acele povești de dragoste carese clădesc în câteva secunde și atingeri pentru ca apoi să dureaze o viață...acelea sunt minunate.

Din păcate, experiența ne-a învățat că apreciem ceea ce avem abia după ce am pierdut acel ceva. Iar în poveștile de iubire nu există mai mare adevăr decât acesta: în cele mai multe din cazuri, apreciem persoana de lângă noi când am reușit să o îndepărtăm, să ne/o transformăm în nimic. Și asta doare, doare pentru că ne dăm seama că dacă am învăța să fim 100% mereu lângă cel/cea de lângă noi, să îl redescoperim, să îl acceptăm, să ne reîndrăgostim zilnic de el/ea - poate atunci am avea oportunitatea de a fi fericiți. Totul evident este valabil în doi, pentru că dacă vrei să ajungi repede - mergi singur, dacă vrei să ajungi departe mergi împreună. Și totul este relativ, pentru că la următoarea relație uităm...Cu toate acestea la finalul oricărei povești de dragoste rămâi cu ceva, la interior ești mai bun sau mai puțin bun, ești mai împăcat cu tine sau poate nu, însă ești definitiv schimbat.

Deși pot vorbi dintr-o singură experiență de acest gen, de care am povestit pentru prima oară aici - o relație completă, însă aici am învățat ce înseamnă să te dăruiești complet 100% cuiva, cu încrederea că nu vei fi distrus. Susțin în continuare că sunt cea mai norocoasă persoană că l-am avut în viață. Datorită lui am învățat să apreciez oamenii din viața mea atunci când sunt acolo, pentru că a te transforma în nimic devine așa de ușor când uiți această lecție. Și, deși au trecut 10 ani - comunicarea, încrederea și felul în care găsesc motive și aleg să mă îndrăgostesc zilnic de cel din viața mea reprezintă în continuare idealul meu de relație, pentru că acesta a fost cadoul lui de despărțire pentru mine. EL m-a învățat să apreciez lucrurile mărunte, să sărbătoresc fiecare zi ca pe o aniversare, să apreciez aniversările ca pe un mare eveniment, să îmi las inima să bată mai repede la un sărut furat, să apreciez emoțiile unui examen, să spun ce mă deranjează atunci când se întâmplă și peste toate să comunic continuu. Datorită lui sunt astăzi, un om mai bun - profesional, personal și intrisec - mă cunosc și am descoperit ce vreau, fără a îmi fi teamă să cer sau să îmi spun părerea. Schimbările în care sunt implicată de ceva vreme mi-au adus aminte de anumite momente pe care le-am împărtășit și care m-au îndrumat să îmi dau seama că mi-ar plăcea la un anumit moment să devin trainer. Asta m-a dus cu gândul la călătoria pe care am ales-o și pentru care EL mi-a deschis apetitul, fiindu-mi primul învățător. E pauza de masă - și în căști îmi sună Dido - ultima piesă pe care am dansat împreună. Este o perioadă intensă, cu multe activități, somn puțin și momente grele, poate prea grele, însă cu toate astea nu pot să nu zâmbesc și să mă gândesc că sunt aici, deoarece la un moment dat mi-am acordat șansa să mă îndrăgostesc de un om care a devenit totul, care mi-a schimbat traictoria în viață și care încă mă învață lucruri, deși nu mai face parte din viața mea.

Aseară când drumul m-a purtat pe lângă strada ce demult nu mai este a copilăriei lui m-a făcut să realizez că nu se va transforma niciodată în nimic. O mică parte din mine a rămas cu el în trecut. Lucrurile evoluează, se schimbă sau se transformă și viața merge mai departe, și nu sunt tristă pentru că acolo unde cândva am fost totul, azi sunt doar o amintire frumoasă, care-i produce un zâmbet în privire. Sunt fericită pentru că s-a întâmplat și pentru că după ani, el este motivul zâmbetului meu ascuns în momentele grele, în care lacrimile sunt mai puternice decât zâmbetul, pentru că m-a făcut să am încredere în alegerile mele. El este cea mai bună lecție pe care nu am învățat-o niciodată și pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc.