Fix azi, în urmă cu un an începea colaborarea mea cu cei de la SSFB - Societatea Studenților în Farmacie București. Datorită Biancăi care m-a invitat la o cafea ca să povestim despre ce înseamnă mentoratul și leadershipul, și indirect prin Mădălina care îi recomandase lui B să ia legătura cu mine. Apoi, treptat i-am cunoscut și pe ceailalți membrii ai bordului 2017 - 2018 - și omuleții sunt fantastici. La team-buildingul unde le-am fost faciliator s-au dat peste cap să am mereu cafia și să mă simt extrem de bine primită, din toate punctele de vedere. Cu emoție și timiditate mă abordează de fiecare dată când se gândesc la un eveniment de dezvoltare, iar atunci când pot să mă implic, o fac cu dragă inimă și plină de bucurie pentru că îmi place ce văd că se întâmplă în facultatea de Farmacie! :) 

Așa a fost și cazul workshopului de Automotivare pentru voluntari și board pe care l-am facilitat marți. E o perioadă nebună la muncă, pe care o ador în egală măsură pe cât de mult mă obosește. Și după 9 ore la birou, m-am îndreptat cu pași săltăreți către ei. Măcar mersul să pară vesel și EL care a venit să mă susțină. Deși inițial așteptam undeva la 40 de omuleți, în sală am fost undeva la 20 - 30. Istoria mi-a arătat că la astfel de evenimente vin studenții ăia mișto, care își doresc să ajungă departe, care conștientizează că educația înseamnă mai mult decât prezența la cursuri și care au un potențial fantastic. Cei care schimbă ceva! Din păcate, sistemul, uneori și părinții le distrug încrederea în propria lor persoană. Cu energia pe nivel minim, și cu oboseala adânc săpată în corp am început să discutăm despre cât de important este să crezi tu în tine și altele de gen, să vorbim despre ce exerciții se pot face atunci când uiți să crezi în tine și despre cum oamenii de lângă tine pot fi pentru câteva secunde acel auto din automotivare. Până să apuc să mă lansez în chestii mai grele trecuseră mai bine de două ore. Iar pentru mine timpul e sfânt și m-am simțit oribil că nu am reușit să mă încadrez în programul promis, ținând-i mult peste program în facultate.

Însă după reacția avută la final și după cele două articole pe care le găsești aici și aici, mi-am dat seamă ce au însemnat pentru ei orele petrecute alături. M-am bucurat mult să văd că prin cuvintele mele și în ciuda oboselii am reușit să ajung la ei. Sper că în fiecare zi în care ne scriem lucrurile frumoase pe hârtie să ajungă și ei să se vadă prin ochii celor din jur. Să înțeleagă că fiecare în sine este unic și aceasta unicitate îl face fantastic / ă și ideal ar fi să o îmbrățișeze. Să știe că influențează viețile celor din jur prin felul lor de a fi și că fiecare lucru se întâmplă cu un motiv, iar o dată întâmplat nu va mai putea fi schimbat, singura cale este să mergem înainte și să ne luăm lecții din fiecare pas pe care îl facem. Trecutul este trecut și singura lui menire este aceea de a ne învăța, felul în care primim și acceptăm aceste lecții este responsabilitatea noastră, a fiecăruia. Și că de fapt, automotivarea vine din faptul că nu ne lăsăm prinși în trecut și că ne dăm voie să fim puternici și să ne privim în oglindă plăcându-ne ce vedem, să vorbim frumos despre noi și să îi auzim pe ceilalți când ne spun ce calități avem. Și că uităm să spunem „nu” la începutul fiecărei propoziții.