Prima oară când am ascultat-o pe Amy Winehouse eram la mare și se lumina de ziuă. Îmi aduc aminte pentru că a fost unul dintre cele mai frumoase răsărituri la care am asistat, subiectele de conversație ale găștii din care făceam parte, ploaia cu spectacol de fulgere ce nu ne băgase la somn și Amy. Rehab și Fade to Black, au fost și sunt printre favoritele mele, cumva faptul că fiecare ne luptăm cu o dependență la un moment dat, fie ea legată de orgoliu, droguri sau alte persoane, m-a făcut la acel moment, pe mine și pe restul grupului, care cânta piesa, să ne regăsim în versurile lor.

Pentru mine însă a contat și vocea, pentru că în urechea mea versurile pot fi frumoase dar dacă vibrarea corzilor vocale nu îmi ajunge la suflet atunci rămân doar cu o poezie, și atât! Am multe piese care îmi plac în cover-uri sau în remake-uri și nu în original, tocmai din cauza acestui element specific omului de a emite sunete.

Îmi aduc aminte că atunci când s-a anunțat moartea cântăreței, la fel ca și la Whitney Houston, m-am gândit că pentru cineva care are atât de multe: voce, prestigiu, bani și faimă să aleagă calea drogurilor și a ieșiri din viață pe ușa din dos mi se pare o alegere greșită, însă, nimeni nu poate știi prin ce chinuri sufletești și psihice trece fiecare. Așa că am încetat să mai judec, mai ales, că nimeni nu are acest drept asupra unei alte persoane. Am rămas să apreciez și să mă bucur de bucăți rupte din sufletul fiecăreia și rămase în prosperitate sub formă de melodii.

În zilele următoare se va lansa un film documentar despre Amy Winehouse, care suprinzător dacă la început a avut susținerea tatălui câtăreței, pe final când a văzut încotro se duce povestea a făcut tot posibilul să împiedice apariția. Pelicula, nominalizată la Cannes, prezintă o Amy obișnuită, fericită și frumoasă, iar eu abia aștept să o văd.